POVESTE PENTRU TINE

 

            Vreau sa-ti povestesc o intamplare traita de mult, demult, pe vremea cand eu eram o stanca inalta pana la cer, o stanca din granit vesnic sfidand un desert nesfarsit.

            Soarele ma biciuia cu razele lui fierbinti, zi de zi, ceas de ceas, incercand sa ma transforme in pulbere fina, dar nu a reusit niciodata.

            Vantul fierbinte ma biciuia si el deseori cu o forta nebuna, incercand sa ma transforme in pulbere fina, dar nu a reusit niciodata.

            Praful desertului se ridica purtat de vantul nebun, lovindu-ma cu furie in dorinta de a ma transforma in pulbere fina, dar nu a reusit niciodata.

            Ii infruntam sfidator si mandru, stapan pe forta mea de granit, sigur pe vesnicia care-mi statea in fata.

            As fi fost fericit daca sufletul nu-mi era plin de ura. Uram soarele care ma ardea, uram vantul care ma lovea, uram nisipul care ma sacaia. Uram cam tot ce aveam in jur.

            Dar intr-o zi s-a intamplat o minune. Un susur dulce s-a auzit razbatand prin desert. Comparat cu suieratul turbat al vantului, era simfonia cea mai melodioasa din lume. Apoi o adiere placuta imi mangaie fata incinsa de soare. Un val urias inainta prin desert si intr-o clipa o mare linistita era intinsa la picioarele mele. Era nespus de frumoasa. Prindea lumina soarelui in valurile ei jucause, oferindu-mi un superb spectacol de lumina. Umezea vantul, imblanzindu-l si facandu-l mai suportabil. Soarele nu mai era nici el atat de sacaitor, iar nisipul statea cuminte pe fundul marii.

            Susurandu-si linistitor melodia, marea a produs un miracol: m-a facut sa cunosc tandretea mangaierilor ei. De piatra sa fii, si tot te indragostesti in astfel de situatii. Am prins a indragi marea, cu toata forta cu care urasem inainte soarele, vantul si nisipul. Iubeam! Iubirea ma facea fericit, iar fericirea mea parea sa fie vesnica, asa cum este soarele, nisipul, vantul, marea, granitul ……

            M-am lasat imbatat de mangaierile marii, m-am imprietenit cu cei pe care ii uram inainte, vremea trecea fara a mai fi o povara, caci ea trecea cu muzica si tandretea iubitei.

            Nici n-am bagat de seama ca mangaierile marii imi luau putin cate putin din roca mea eterna, o transformau in nisip fin, foarte fin si o depuneau pe fund, unde era napadita de plante marine. Si uite asa, intr-o zi, m-am pomenit ca ma pravalesc fericit in mare, care a continuat sa ma mangaie tandru pana cand m-a transformat cu totul in nisip fin, foarte fin si m-a depus pe fundul apei unde am fost napadit de plante marine.

            Marea a plecat mai departe sa magaie stanca ce statea in spatele meu.

            Astfel, prietene, iubirea a scapat in lume. A pornit sfidand orice forta care I s-a opus, a fost glorificata de poeti, a fost cantata de trubaduri, a fost aratata lumii intregi de actori si are pe rabojul ei atatea victime cate fire de nisip sunt pe fundul marii.

 

 

                                                                                                            Daniel Ernestina

 

 

 

Advertisements